Când eram mic, vedeam cum oamenii mari, uneori, se complicau să rezolve o problemă şi, pentru că nu le ieşea, renunţau. Iar eu mă întrebam cum de nu pot să rezolve o problemă atât de simplă, lăsând această povară să o poarte inutil zi de zi. Credeam că, dacă aş fi fost eu în locul lor, aş fi făcut tot ce îmi stă în putinţă pentru a reuşii să găsesc o soluţie şi credeam mereu că acea soluţie există doar dacă se vrea cu adevărat. Au trcut anii copilăriei şi, odată cu ei, şam fost pus în faţa multor situaţii la care trebuia să găsesc o rezolvare. Mai pe la început, am încercat să rămân fidel copilului care rezolvă orice problemă dar, cu trecerea timpului, am sesizat că încep să devin ca oamenii mari, care nu mai găsesc câteodată soluţii şi renunţă. Nu ştiu cum este pentru restul oamenilor însă, pe mine, mă doare când trebuie să accept această realitate a adulţilor pe care copii nu o înţeleg uneori. De fiecare dată mă gândesc dacă, atunci când eram copil, aş fi găsit soluţii pentru problemele mele de astăzi sau dacă, atunci mă înşelam că există soluţii când, de fapt, trebuie să acceptăm să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Dar nici aici nu găsesc nici un răspuns...
„Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa...”, spunea bătrâna din “Moara cu noroc” de Ioan Slavici. Şi dacă această sărăcie e formată numai din întrebări, ce se întâmplă? Poţi fi fericit doar cu întrebări, fără nici-un răspuns? De exemplu, dacă te întrebi ce înseamnă viaţa, găseşti repede un răspuns, după un timp mai găseşti unul şi încă unul... Apoi ajungi să te întrebi care răspuns e mai aproape de adevăr şi tot nu ai găsit un răspuns. Se poate întâmpla să uiţi de tine, să fii cuprins de problemele vieţii cotidiene pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Dar ce se întâmplă dacă uiţi de tot de tine? Dacă uiţi colegii din gimnaziu, de momentele semnificative din copilărie, de clipele de confuzie produse de primii paşi în maturitate, dacă uiţi de toate acestea, mai eşti tu, cel adevărat? Dacă crezi că ştiicu adevărat ce e viaţa, eşti convins de asta?
Mulţi oameni cred că ştiu ce înseamnă viaţa pe care o trăiesc şi de multe ori, îi ceartă pe copii, când aceştia vin cu soluţia cea mai curată, mai pură şi mai aproape de adevăr. Oare nu se poate inversa ordinea? Copiii să devină oameni mari iar ceilalţi să fie copii? Am scris toat acestea în speranţa că, poate există cineva care îşi mai aduce aminte de ce şi cine a fost , de speranţele cu care a pornit la drum, de entuziasmul copilăriei risipit în adierile timpului.
